Auguste Deter
Mă trezesc cu
tine
Într-o urmă
de-ndoială,
Te cunosc dar
nu mi-e bine …
Sunt chipul tău
și-a noastră boală.
Noaptea vine
dintr-odată,
Toate
stelele-s pe cer,
Numele mi-l
spui în șoaptă …
Auguste Deter.
Ce scriu defel
mi se-ntrevede
În miez de
noapte așternut
Și privirea mi
se pierde
Rătăcită prin
trecut.
Și simt cumva
o mână caldă
Mă-ntreabă de
sunt bine,
Teama ta deja
să vadă
Că sfârșitul
totuși vine.
Orele se scurg
obscure
Pendul cu chip
de ghilotină
Tu mă păzești
să nu mă fure …
Iar eu mă simt
mereu de vină.
Te privesc
întâmplător
În închisoarea
scrisă mie,
Cum dai
târcoale întrebător
În eterna
reverie.
Și de-aș ști unde mi-e gândul
În timpane țipător,
Aș cutreiera pământul…
Și aș da
leacul tuturor.
-Al tău nume …
l-am uitat!
Te știu…
savantul fără nume,
Închizi ochii
resemnat
Acuzatori și
triști spre lume.
În ochii tăi
sunt eu, o clipă …
Te rog să nu
clipești,
Un gând…
parfum ce se risipă,
Să poți să-ți
amintești.
Am pierdut
deja o viață
Nimeni nu mai
vine,
În jurul meu e
multă ceață,
“Și m-am
pierdut… pe mine”.
Nu pot să
dorm, pendulul țipă
O ultimă
chemare …
Groparului
pasiv ce sapă,
Și mortului o
lumânare.
Mi-e groază de
acest halat …
Îmi descrie
neputința,
În noaptea-n
care s-a lăsat …
Ghilotina și
sentința.
Iar oglinda-i prăfuită
Prin fereastra
cu nuiele
Privind cu-n
ochi la ghilotină
Și cu celălalt
la stele.
În 1906,
ca-ntr-o colivie
Un nume moare și
se naște
O lume-ntreagă
să mă știe …
Auguste
Deter.
Comentarii
Trimiteți un comentariu